Heaven

E 1:57 si nu pot dormi. Ciudate mai sunt starile in care parca un factor de natura necunoscuta te impiedica sa-ti duci la bun sfarsit intentiile, chiar si cele mai nevinovate. Din stadiul de gand, pas incipient, inerent oricareu fapte, pana la stadiul de finalitate, e un drum lung, anevoios , presarat cu mult prea multe piedici decat ar fi fost normal. Cu siguranta ca de-a lungul timpului, diverse defecte au degenerat in malformatii cognitive, atasate cu sarma ghimpata de circumferintele patratoase care ne inconjoara creierele. Pe parcurs fiind asimilate, au devenit un fel de implant, si cum eliberarea brutala ar fi posibila doar cu pretul unor dureri aproape insuportabile, s-a ajuns la acest consens bolnav, datorita caruia eu nu pot dormi noaptea, sau toate proiectele interesante, poate chiar inovatoare, nu ajung aproape niciodata la forma imaginata initial. Ma intreb cum ar arata o lume in care gandurile s-ar materializa aproape instantaneu? Cu siguranta mai interesanta, insa nu stiu daca suntem inca pregatiti pentru asa ceva, pentru ca gandirea noastra nu este inca indeajuns de matura… Sigur, am progresat enorm raportat la trecut, suntem foarte „avansati” pe plan stiintific, avem tot felul de teorii, am spart bariera cuantica, am iesit in spatiu, traim in orase imense, avem un sistem birocratic ce ne depaseste imaginatia, oricat de bogata ar fi aceasta… Dar daca ne-am raporta la prezent? Poate parea ca ceva e in neregula cu aceasta idee, dar totusi… ce inseamna prezentul? Improvizatie: prezentul e o stare pe care o cunoastem prea putin. O rezerva inepuizabila, care este pur si simplu ignorata in favoarea unor himere numite trecut si viitor. Exista un pasaj in noul testament, in care Iisus ne spune ca nu vom intra in Imparatia Cerurilor pana nu vom deveni precum copiii. Dar ce au acestia atat de deosebit? In fond, sunt doar niste fiinte foarte vulnerabile, dependente in totalitate de parinti, incapabile a supravietui pe cont propriu. Nu au un background cultural , nu detin cunoasterea cu care ne batem atat de tare in piept, nu au nimic, decat niste jocuri stupide pe care se pare ca le savureaza cu atata placere incat… incat zici ca nu mai stiu altceva, nu-i mai intereseaza altceva. Ei bine, aici putem pune un reminder, trecand apoi la lucrul pe care eu unul il invidiez cel mai mult la copii: puritatea. De ce sunt ei atat de inocenti? De ce privirea lor nu ascunde nici cea mai mica urma de ranchiuna, ura, nefericire, reprimare… Pentru ca ei inca nu stiu de trecut, nici de viitor. Ei pur si simplu traiesc in totalitate orice li se intampla. Ochii lor nu sunt formati pentru a sari imediat asupra celor mai insignifiante detalii, gandurile lor nu sunt supuse tiparelor idioate ce duc intotdeauna spre ganduri negre, spre invidie, spre dispret… Ei traiesc pur si simplu clipa, o absorb in totalitate, se bucura chiar si atunci cand parintii le leaga sireturile; zambetul lor e printre cele mai naturale si mai frumoase lucruri din lume… Poate de aceea copiii au acces liber spre Straturile Inalte ale Imparatiei Cerurilor, pentru ca sunt liberi din punct de vedere spiritual, pentru ca stiu lucruri pe care noi, cei ce-am fost copii, le-am uitat, lepadat , sau am ras ironic de ele confundandu-le cu prostia si nestiinta. Cele mai frumoase amintiri ale copilariei mele sunt legate de apa, de raul atat de drag mie in care ma balaceam precum o broscuta zburdalnica, de apa pe care-o simteam alunecandu-mi printre degete, si raspunzandu-mi atingerii cu rotocoale mirifice , aproape zambitoare… Acum simt doar temperatura scazuta, sau pietrele ascutite care-mi zgarie talpile, algele bolnave si gunoiul interminabil ce da nastere unor reactii impulsive la adresa celor ce le-au „creat”… Mi-e dor sa fiu copil, si daca cineva stie cum as putea ajunge si eu in Rai, il rog sa-mi dea de veste….

And here I am…

Mai mult sau mai putin autentic, acesta va fi inceputul unei aventuri care sper ca va avea o viata ceva mai lunga decat ultima incercare. M-am intors putin ametit, insa doar intr-atat incat acea stare de bine , un fel de „High” fara efecte secundare, sa amplifice impulsul de a face primul pas, care, desi e un cliseu, e intotdeauna cel mai greu. Sunt un simplu anonim, un glas din acele miliarde care dau impresia de infinit…. Am idei, am ganduri, am sentimente, am experiente, am trairi pe care poate as vrea sa le impartasesc cu cineva, insa nu pot din varii motive… Iata ca si asta e o idee, anonimatul, apanajul minciunii si al „desfraului” imagistic, transpus prin fel si fel de metode mai mult sau mai putin conventionale, folosit ca un fel de relatare autentica. Impartasesc, insa in mod discret, astfel incat sa ma pot lupta cu ceea ce se numeste „mandrie”, sau autocenzura cea de toate zilele care impune anumite limite, chiar si in ceea ce priveste blogul. Sunt doar o constiinta , la fel ca si voi , celelalte miliarde care aveti la randul vostru experientele din care va trageti seva asimilarii cunoasterii. Nu impartasesc cu nici un cunoscut aceasta mica „aventura” …. Ci pariez pe principiul rezonantei. Daca cineva , chiar si o singura persoana, va gasi ceva care sa merite asimilat de aici, voi fi mai mult decat multumit. Daca nu, voi fi in continuare multumit, pentru ca „proiectul” de fata nu se vrea a fi decat o refulare, o eliberare de acea tensiune infernala, generatoare de multe nelinisti si frici metafizice, in contextul in care solutiile sunt simple, chiar prea simple pentru a fi abordate… Avem noi o trasatura… i-as putea spune genetica, insa nu intr-atat de veche incat sa fie categorisita drept instinct: ne fascineaza lucrurile misterioase, complicate, intortocheate, lucrurile aproape imposibil de inteles, si pe care le folosim intr-un fel de autoamagire impusa pentru a ne ridica pe cateva trepte mai sus decat cele in cadrul carora ne situam momentan. Cautam mereu varfurile absolute, chiar cu riscul de a nu face diferenta dintre o polaritate sau alta, jongland cu bile de plastic pe sarma instabila a ratiunii, cazand fara sa fim constienti de asta. In acest caz, singurul lucru sigur e drumul, care mereu e orientat drept inainte…. Cam atat petru pseudo-introducerea de fata. Un jurnal online e un termen prea pompos, prea integrat in tipar pentru a fi credibil. Insa o impartasire sincera, confirmata de siguranta anonimatului, si intarita de perspectiva imprevizibilului, mi se pare mai … intriganta. Punct, si maine de la capat ( apropo, scriu asta in word, in data de 30 aprilie, ora 01:15, chiar daca asta nu prezinta prea mare importanta; ieri dupa-amiaza imi facusem contul pe wordpress, dar n-am avut timp sa-mi configurez blog-ul, lucru care se va fi consumat maine pe la ora asta… and that’s about it for now; ganduri de pace si optimism pentru toti…)